Poveste de început de an (8)

- Spune măi Tony, ce ţi-a venit acum, de ce în loc de poezii scrii aceste istorioare? Nu zic că nu îmi plac, dar şi poeziile tale îmi plac.
- Ei, ei şi tu, nu ştii că eu sunt un ardelean, puţin naţionalist?
- Ba ştiu şi nu numai puţin, ci foarte, mai român decât românii.
- Tocmai ăsta e şi motivul, vreau să arăt contribuţia Ardealului şi a Banatului în cultură, artă şi istorie, atât la noi, cât şi peste hotare.
- Hai lasă, că doar pe Ana Cumpănaş nu o integrezi aici.
- Ba da, in felul ei a fost o luptătoare eficientă împotriva crimei organizate.
- Dar s-o lăsăm pe ea, că doar sunt atâţia alţii şi în trecut şi în zilele astea cu care ne mândrim
- În zilele astea?
- Da ai uitat de P.F. Patriarh Daniel Ciubotea, născut în părţile Lugojului şi fost episcop al Timişoarei? Dar de Antonie Iorgovan - părintele primei Constituţii Democratice a României, născut în părţile Reşiţei? Şi mulţi alţii.
- Iar revenind la trecut, chiar şi în Vechiul Regat nu a existat nimic important fără contribuţia noastră, a bănăţenilor şi a ardelenilor.
- Nu te cred şi nici nu ai fi în stare de vreun exemplu.
- Andrei Mocioni este unul din fondatorii Academiei Române, Stârcea Mocioni un mare om politic şi încă mai sunt.
- Zău, acum văd că nu am prieten un bărbat tandru şi atent, ci o întreaga enciclopedie.
- Nu exagera nici tu, dar aşa in prag de An Nou îmi place să mă gândesc la lucruri frumoase, nu la găinării sau pornografii cu care sunt pline ziarele şi programele tv.
- Nu folosi termeni aşa de asprii la adresa bieţilor reporteri şi jurnalişti.
- Bieţi? După cum scriu aş spune mai degrabă beţi. Scriu aiureli fără discernământ în goana după vânt.
- Taci şi tu. Parcă nu ai trăit nici o întâmplare mai picantă şi hazlie niciodată. Acum prea le exagerezi şi tu.
- Ba cum să nu, dar e important felul cum o povesteşti, cum o pui pe tapet. Chiar şi o întâmplare fără perdea devine plăcută şi foarte banală.
- Hai povesteşte-mi ceva de felul acesta, te rog.
- Chiar vrei, vrei, că nu mă prea entuziasmează gândul acesta
- Da. Chiar te rog. Bine?
- Bine. Zic eu şi ca să-i fac pe plac, încep să povestesc.
- Acum mult peste douăzeci de ani eram student şi nişte prieteni m-au invitat, să cânt cu ei intr-o sâmbătă la Clubul Atlanta.
A fost o seară grozavă şi am cunoscut acolo o fată foarte drăguţă, care tot timpul serii a stat cu mine pe lângă orchestră. La plecare am luat-o de braţ să o conduc spre casă. Pentru că urma să revin şi în ziua următoare am lăsat trompeta acolo, la un loc cu instrumentele celorlalţi.
La plecare mi-a spus că părinţii sunt foarte severi cu ea, dar acum profită şi întârzie puţin, pentru că tatăl e plecat undeva la sat.
Am luat-o încet pe jos spre Fratelia, am depăşit cimitirul din Calea Şagului, unde pe partea dreaptă erau câteva case şi multe plaţuri de grădini. Am ochit eu unul cu porumbul mare şi am intrat amândoi. Am culcat câţiva ştiuleţi şi a poftit-o să ne aşezăm. M-a refuzat pe motiv că îşi şifonează şi murdăreşte rochia. Mă roagă să stăm în picioare, undeva lângă un pom.
M-au surprins spusele ei, dar am ascultat-o şi ne-am ,,ascuns’’ la umbra unui pom.
- La ora 2 noaptea sau cât o fi fost, vouă vă ardea de umbră?
- Sigur ca da. Doar eu sunt un băiat mai mult decât discret.
Mai târziu aveam să îi dau dreptate. Cu toată grija noastră rochia nu a scăpat chiar neşifonată şi nemurdărită puţin.
- Cum naiba că nu te înţeleg?
- Ei nu, ne-am aşezat cuminţi lângă pom şi încet, încet ne-am lăsat purtaţi de valul tinereţi noastre. Fără să observăm am ajuns foarte, foarte departe. La un moment dat o aud chemându-mă printre şoapte şi oftaturi cu numele de Gicu. Şi ce să îţi spun o tot ţinea înainte cu Gicule în sus, Gicule în jos.
- Şi tu ce ai zis, când ai uzit-o aşa?
- Nimic.
M-am făcut că nu o aud. Era păcat ca pentru motive minore să ne întrerupem bunătate de noapte.
- Dar vezi tu tot ce e plăcut durează foarte puţin, pentru că ziua a început să dea semne de viaţă. Aşa că… am ajutat-o să-şi aranjeze rochia, apoi ne-am îndreptat şi noi înspre stradă, ca să o conduc până acasă.
Dar pe drum, nu am putut să nu întreb:
- Cine-i Gicu? Aşa de mult îl iubeşti?
- De ce mă întrebi? De unde ştii de el?
În câteva cuvinte i-am povestit totul. Ea s-a înroşit toată.
- Mai stai acum te rog câteva minute cu mine, acum sunt foarte emoţionată şi până mă liniştesc puţin, îţi spun de Gicu.
- Tony dragul meu să nu mă înţelegi greşit, Gicu este logodnicul meu, care acum e militar la o unitate din Chişoda. După ce se eliberează din armată, urmează să ne căsătorim. Aseară probabil că nu l-au învoit. Te rog să mă crezi că deşi am fost cu tine, numai la el mi-a fost gândul.
Am sărutat-o şi i-am spus să nu îşi facă griji din cauza mea. După care i-am dat o carte de vizită cu rugămintea de a mă căuta la telefon, dacă cine ştie, va simţi nevoia vreodată.
- De atunci nu am mai cântat niciodată la Atlanta.
………………………………………………………………………………….
După o îndelungată tăcere te-am auzit:
- Tony într-adevăr o întâmplare stupidă, o întâmplare de neuitat. Nici nu vreau să ştiu, dacă v-aţi mai întâlnit sau nu.

http://www.youtube.com/watch?v=vOR_jq9M53c