- Au trecut câteva zile de când te-ai mutat cu totul la mine şi spre surprinderea mea m-am obişnuit foarte uşor cu viaţa în comun. Realitatea este că am avut amândoi multă bunăvoinţă în acest sens. A început să îmi placă ca seara să găsesc acasă cina pregătită şi o companie plăcută.
- Astăzi e sâmbătă şi e trecut de ora 8, vrei să mai ieşim undeva?
- Chiar dacă aş vrea, spectacolele au început, iar la vreun restaurant nu prea mă trage inima să mergem. Mă bucur că ai acceptat să stai cu mine. Serile şi nopţile au acum cu totul alt farmec.
- Să ştii că şi eu simt la fel. Cu tine am redescoperit frumuseţea vieţii în doi. Nu mai credeam că mă voi acomoda vreodată cu cineva permanent lângă mine.
- Ei permanent! Eu lipsesc de dimineaţa până târziu seara. Acasă chiar sunt un fel de musafir. Şi de multe ori am de lucru în continuare până noaptea târziu.
- Ba, nu e aşa, e foarte plăcut să te ştiu pe lângă mine, pentru că de ce să nu ţi-o spun, chiar dacă pleci devreme şi te întorci foarte târziu, prezenţa ta e mereu simţită, parcă eşti prezent în tot ce e în casă.
- Hai mai bine spune-mi astăzi pe cine ai mai întâlnit?
- Nu am întâlnit pe nimeni sau cel puţin nu am întâlnit pe nimeni important.
- Nu te cred, pari puţin îngândurat şi preocupat de ceva.
- Chiar se vede asta?
- Nu e chiar aşa evident ca altă dată, dar dacă mă uit atentă la tine, sigur că se vede. Şi apoi nu uita că în săptămâna asta s-au reînnodat toate firele rupte între noi sau aproape toate.
- Eu cred că toate, fiindcă nu au fost multe, în schimb au fost destul de solide, mai degrabă funii decât fire. Şi acum mă tot întreb ce a fost atunci, cum de am renunţat amândoi la toate şi ne-am despărţit.
- Lasă că avem timp să vedem şi asta, apoi să ne învinovăţim reciproc. Nu e acum momentul pentru subiectul ăsta. Mai bine totuşi spune-mi pe cine ai întâlnit azi, că îmi pari foarte iritat.
- O tâmpenie nu îţi fă nici o grijă. Nu se merită. Am zis eu pe un ton destul de ferm.
- Chiar aşa? Hai spune, că îmi place să ascult toate nimicurile tale.
- Bine, în drum spre casă m-am întâlnit cu o fostă vecină din Mehala, pe care nu am văzut-o de vreo 25 de ani. Sărutmâna, servus, ce plăcere, arăţi foarte bine şi alte cuvinte convenţionale de salut.
- Cum de eşti pe aici? Te ştiu în America. Ai tăi mi-au spus că o duci foarte bine pe acolo. De când m-am mutat din cartier mă întâlnesc foarte rar cu ei, dar de fiecare dată mi-au dat veşti despre tine. Mi-au povestit până şi de divorţul tău. Dar cu toate astea spuneau că îţi merge foarte bine.
- Da aşa e, a spus ea, dar ceea ce e mai important, tot nu ţi-au spus. Nu ţi-au spus că nu ştiau nici ei. Uite ţie îţi voi spune primul. Ştii că am o fetiţă, Michaela, de 23 de ani?
- Da ştiu.
- Dar nu ştii ce e mai important: e fetiţa ta, tu eşti tatăl ei.
- Nici în glumă să nu spui asta, am spus eu râzând.
M-ai privit foarte surprinsă şi întrebătoare.
- Şi asta numeşti tu tâmpenie? Deja am intrat la idei. Te rog povesteşte-mi totul amănunţit.
- Fi serioasă şi tu. Cum poţi crede şi tu aşa o aiureală? Dar pentru liniştea ta îţi voi povesti totul amănunţit.
Ne-am aşezat amândoi pe marginea patului şi încep a-i povesti.
- Totul a fost acum vreo 25 de ani. Locuiam în Mehala foarte aproape, la câteva case unul de altul. Eu am fost student la medicină, iar ea la filologie. Era o fată frumuşică şi inteligentă, mă rog îmi plăcea societatea ei, dar nu puteam spune că eram îndrăgostit de ea şi sunt convins că nici ea de mine - mă rog doi prieteni foarte buni. Uneori mai mergeam împreună la serile de dans studenţeşti.
- Cu timpul a început să îmi facă vizite mai dese. S-a întâmplat ca nu întotdeauna să fie părinţii mei acasă.
- După vreun an mi-a spus că se mărită cu cineva din America, pe care l-ar fi cunoscut nu cu mult timp în urmă şi va trebui să alerge după aprobări. Ce era să spun? I-am urat succes în toate demersurile necesare. Am început să ne vedem din ce in ce mai rar, apoi aproape de loc, până a venit într-o zi să îşi ia rămas bun pentru că a doua zi urma să plece. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni, cu promisiunea de a ne scrie des, promisiune pe care nu am achitat-o nici ea nici eu. După ce a plecat în America singurele veşti despre ea erau numai cele ce mi le spuneau părinţii ei.
- Nici vorba să cred gluma asta, doar eram amândoi nişte copii în jur de 20 de ani.
- Hm, copii, copii, de 20 de ani zici tu?
- Da. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, nu crezi că trebuia să îmi spună atunci?
- Cred că da, dar e posibil şi să nu îţi spună, cine ştie? Eu dacă eram în locul ei îţi spuneam.
- Ştii ce mă nedumereşte? Am o senzaţie că ea te iubea pe atunci şi încă foarte mult.
- Sincer nu cred, a existat o strânsă prietenie între noi, dar până la iubire... Aş putea-o numi prietenie dezinteresată.
- Dar hai să lăsăm povestea asta, oricum e foarte veche şi personal cred că a glumit astăzi - cam sinistră glumă, dar treacă de la mine.
- Cum spui tu Tony, dar m-au impresionat toate astea, încât nu cred că voi putea închide ochii la noapte.
- Mâine e duminică şi îţi voi ţine cu plăcere companie oricât de mult vrei tu.
- Îţi arde de glume acum, dar nu aş vrea să ştii ce e în mintea şi inima mea acum.
- Nu, chiar nu glumesc.
- Hai să lăsăm toate şi să ne culcăm, zău dacă mai am poftă de ceva, deşi am convingerea că nu voi avea nervi nici să dorm.
- Gândeşte-te şi tu, ceva nu e cinstit aici. Dacă tu ai fi fost în locul ei, plecai în America fără să îmi fi spus măcar o vorbă despre copil?
- Nu, chiar nu puteam pleca, fără să îţi spun despre copil.
- Acum mă faci să regret că ţi-am povestit toate astea.
- Nu, nu, foarte bine ai făcut. De fapt eu am fost cea care am insistat în toată povestea asta.
- Hai să te întreb ceva, câţi ani aţi avut atunci voi, fiecare dintre voi?
- Şi eu şi ea aveam 20 de ani.
- Hm, hm, hm, ce te face atunci să fi aşa convins că nu are dreptate?
- Cum ce? Ţi-am spus că eram doi copii cu capul aiurea. Chiar dacă am făcut noi ceva, a fost superficial, în mare grabă. În fond, nici nu am ştiut ce facem şi nici cum să facem.
- Adică cum în grabă? Cum superficial? Întreabă ea foarte insistenta.
- Pai amândoi cu ochii la fereastră şi cu urechile ciulite să nu fim surprinşi. Îţi spun eu că nu a fost nimic, nu aşa se face un copil.
- Acum cu întrebările tale mi-a sărit somnul şi mie.
- Ascultă Tony, că are sau nu dreptate, că putea fi concepută fata, habar nu mai am. După cum spui tu e incredibil, dar şi povestea ei e foarte verosimilă.
- Las-o în acolo, doar nu îţi imaginez că mă iau după ce spune ea şi plec în America. Chiar ea mi-a spus in seara asta că nu are pretenţii de la mine.
- Of! Of! Toată povestea asta mi se învârteşte în cap.
- Hai să ne culcăm odată, toată aiureala asta e atât de veche. S-a întâmplat cu mult înainte ca noi să ne cunoaştem.
- Da, e foarte veche, foarte, foarte veche.
Până la urmă am aţipit, am tresărit cam pe la ora 5. Stătea lângă mine cu ochii deschişi.
- Hai încearcă să dormi şi tu măcar un pic, spun si am luat-o în braţe.
Am dormit amândoi până foarte târziu, afară strălucea lumina soarelui.
- Hai să mai stăm în pat. Să ne odihnim cât de cât.
………………………………………………………………………………….
Într-un târziu m-am ridicat din pat, te-ai ridicat şi tu, dar cu ochii ţintă la mine mi-a spus:- M-am gândit mult şi ai dreptate. Oricât de veche ar fi povestea asta, nu eşti tu omul care să împartă copii în dreapta şi stânga, fără ca să-ţi mai pese de ei.
http://www.youtube.com/watch?v=PtS45bh_INY
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu