Prietenie (a 15-a povestire)

Ne-am mai întâlnit odată înaintea plecării tale spre Timişoara, când am venit să te conduc la gară şi să îţi ajut la transportul bagajelor.
Pe drum am vorbit de una, de alta, dar în apropierea gării deodată ai spus.
- Tony zău dacă ştiu ce gândeşti acum despre mine, despre noi, dar spune-mi trecând peste toate, nu vrei sa rămânem, cel puţin deocamdată, prieteni – adevăraţi prieteni?
Cum până la venirea trenului mai era vreo jumătate de oră am intrat să bem o citronadă, într-o cofetărie din apropiere.
- Hai să îţi povestesc o întâmplare, petrecută acum doi sau trei ani in Timişoara. Vrei?
- Da sigur că vreau.
Într-o seară nu prea târziu - să zic că era cam ora opt sau noua - conduceam pe o doamnă înspre casă. Mergeam pe strada Paris dinspre piaţa „Timişoara 700” spre locuinţa ei. Chiar în colţ la IPROTIM vedem un câine Labrador foarte frumos şi solid, când ne-am apropiat a început să latre, şi cu o voce liniştită, calmă îl întreb: Ce vrei cuţule, ce vrei? Nu am nimic de mâncare. Câinele văzând că m-am oprit cu el, m-a prins de mânecă si a început să tragă de mine. - Hai să mergem cu el, să vedem ce vrea, zice doamna pe care o însoţeam.
Câinele m-a condus pe strada Colonel Enescu înspre hotelul Timişoara. Dar in spatele spitalului de ochi, m-a tras înspre stânga, unde era un om întins pe jos. Fiind mai întuneric la prima vedere am crezut că e un vagabond, un boschetar, de care lumea e plină. Câinele mi-a dat drumul si de lângă cel întins mi-a adus în gură un baston alb, ca să văd că e stăpânul lui şi că e orb. După care s-a aşezat la capul celui căzut, învăluindu-i capul cu trupul.
Doamna a dat telefon imediat la salvare şi la poliţie, care au ajuns în câteva minute. Personalul salvării a început să se ocupe de el şi în scurt timp şi-a revenit. Ne-a povestit atunci tuturor că a fost atacat de hoţi, lovit si jefuit. Între timp l-au urcat in maşina salvării, iar câinele s-a aşezat sub targă de unde nu a mai vrut să se mişte. Văzând asta doctorul a hotărât să rămână în maşină. Unul din poliţişti a venit şi s-a adresat celui lovit.
- Spuneţi-mi, dumneavoastră, credeţi că aţi putea cumva să-i identificaţi, să-i recunoaşteţi pe atacatori?
- Da sigur că da, după voce şi mai e câinele, care cu mirosul lui fin nu greşeşte niciodată. Dar vă mai rog ceva, eu locuiesc în Germania şi când mai vin în Timişoara, să îmi împrumutaţi un câine de al dumneavoastră.
- Să ştiţi că da, vă rugăm în viitor să ne daţi un telefon şi vă punem la dispoziţie câinele, împreună cu un lucrător din jandarmerie, care va ştii pe loc cum să acţioneze.
După care maşina salvării a plecat. Am mai rămas şi am relatat poliţiştilor cum am ajuns conduşi de câine acolo, tot ce am găsit şi cum am sunat la telefon să îi chemăm.
- Noi vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut, pentru tot ce aţi făcut şi întru-cât avem toate datele, nu vă vom mai deranja pentru vreo ulterioară declaraţie sau mărturie.
- Gata povestirea mea, acum hai fuga în gară că pierzi trenul…